3 MARTIE – ZIUA NAŢIONALĂ A BULGARIEI

0
42

1.De ce 3 MARTIE?
Ziua de 3 MARTIE este stabilită oficial ca Ziua Naţională a Bulgariei – de fapt a bulgarilor. Este ziua în care toţi bulgarii din ţara lor şi de pretutindeni, dar şi nebulgarii cu o minimă cultură generală, sărbătoresc sau doar îşi amintesc de eliberarea Bulgariei de sub stăpânirea otomană, după aproape 500 de ani de ocupaţie nemiloasă.
Noi, bulgarii din România, am învăţat de la şcoală sau cunoaştem din folclorul nostru specific – din cântece, poezii, povestiri etc. – ori din cele văzute în excursiile, vizitele, concediile în Bulgaria, ce a însemnat ocupaţia otomană pentru bulgari. Nu se poate ca vreunul dintre noi să nu fi citit sau auzit de întâmplările descrise de clasicii literaturii bulgare, sintetizate atât de sugestiv în titlul romanului „Sub jug“, tradus şi în limba română. Ştim toţi de ce au fost nevoiţi străbunii noătri să fugă din Bulgaria şi să caute adăpost în România. Care dintre noi nu ştie cine au fost, pentru ce au luptat şi de ce s-au jertfit Vasil Levski, Hristo Botev şi mulţi, mulţi alţi patrioţi bulgari? Se poate răspnde simplu şi înţelept în câteva cuvinte. Pentru a veni o zi în care bulgarii să zică „Ajunge! Gata!“ Şi această zi a venit. Era 3 MARTIE 1878.

2.Năpăstuirile popoarelor din sud-estul Europei.
Ca să se ajungă la 3 MARTIE 1878 a fost cale lungă.
După mişcările revoluţionare din 1848 în unele ţări din Europa au avut loc schimbări politice importante cu efecte sociale semnificative. Zona critică a fost sud-estul Europei, în special Peninsula Balcanică şi Orientul Apropiat: Imperiul Otoman. Stăpânirea otomană, turcească, se înăsprea tot mai mult în ţările supuse, ajungând de nesuportat, îndeosebi în Serbia, Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria. Ca urmare, în iunie 1876 Serbia declară război Turciei, iar în Bosnia şi Herţegovina izbucnesc răscoale violente împotriva stăpânirii turceşti. Renumită – şi importantă pentru noi – a fost „Răscoala bulgarilor din aprilie 1876“ („Aprilskoto văstanie“). Exploatarea nemiloasă şi – în general – atrocităţile comise asupra populaţiei resemnate – femei, copii, bătrâni – au fost insuportabile. În acele condiţii se explică logic preocuparea unor oameni obişnuiţi, dar inteligenţi şi hotărâţi, de a organiza şi ridica poporul la luptă. Aceşti patrioţi îşi formează cete în toată ţara, ba chiar şi în ţările vecine, ca exemplu concret în România, cu care se angajează să lupre cu dârzenie pentru eliberarea poporului lor de sub ocupaţia străină. Cei mai mulţi îşi jertfesc viaţa pentru această cauză, căzând în bătălii inegale ca număr, pregătire şi dotare a părţilor beligerante. În această privinţă subliniem că Bulgaria aflată sub stăpânire otomană nu avea voie să aibă armată, deci nici mijloace de luptă. În schimb Imperiul Otoman avea cea mai numeroasă, instruită şi bine dotată armată din lume din acea vreme. În această situaţie, cetele de răsculaţi bulgari erau uşor de nimicit. De aceea pe tot teritoriul Bulgariei se pot întâlni astăzi nenumărate monumente, amintind evenimente şi eroi din acele vremuri. Iar istoria, literatura, arta şi folclorul poporului bulgar sunt inegalabile în maniera de prezentare a evenimentelor, faptelor şi personalităţilor patriotice de atunci. În acest context amintim doar că Hristo Botev şi-a format ceata de luptători din emigranţi în România şi a plecat cu ei din Bucureşti, să lupte pentru eliberarea Bulgariei. Tot aşa, despre Vasil Levski se ştie că în 1867 era stegar (port-drapel) în ceata lui Panaiot Hitov, care trece Dunărea pe la Turtucaia la 28 aprilie 1867. Acesta se întâlneşte cu Filip Totio la Sviştov, venit cu ceata lui tot din România. Hadji Dimităr şi Stefan Karadja tot în România şi-au format cetele cu care au luptat apoi în Bulgaria. Ca să nu mai vorbim de miile de cetaşi din Bulgaria, care au căzut eroic pe câmpul de luptă, iar familiile lor, rudele şi masele de bulgari care au sprijinit răsculaţii cu adăpost, hrană, îmbrăcăminte etc. au fost schingiuiţi, împuşcaţi, spânzuraţi pentru că şi-au apărat glia. La fel s-a întâmplat şi în Serbia, Bosnia şi Herţegovina. Toate acestea au fost cunoscute în lumea întreagă şi nu pot fi uitate.

3.Rusia şi România declară război Turciei
Atrocităţile şi crimele – deseori în masă – comise de turci în ţările ocupate – mai ales în Bulgaria – nu puteau fi şterse sau justificate. Jurnaliştii din toate ţările şi-au făcut treaba conştiincios şi le-au prezentat lumii clar şi corect, ceea ce a inspirat sin- cere sentimente de compasiune şi solidaritate cu oamenii răsculaţi, schingiuiţi şi ucişi fără milă. Totodată au ridicat glasuri hotărâte şi proteste vehemente împotriva bestialităţilor comise de stăpânirea turcească, cerând demersuri urgente de curmare a acestor fapte şi de sancţionare a autorilor lor. Ca urmare, conducătorii unor state europene au declanşat – la început – anchete, trimiţând reprezentanţi în zonele critice, iar după confirmarea atrocităţilor au cerut convocarea unei „Conferinţe“ pentru dezbaterea şi oprirea conflictelor existente. La insistenţele Rusiei această Conferinţă este pregătită în detaliu şi se desfăşoară spre sfârşitul anului 1876 la Ţarigrad. După îndelungate discuţii contradictorii şi tratative îndoielnice, la Conferinţă s-au acceptat propunerile Rusiei ca să se dea autonomie Bulgariei, Bosniei şi Herţegovinei. Însă, temându-se de constituirea unei Bulgarii mari, protejată şi sprijinită de Rusia, Austro- Ungaria şi Anglia impun ca Bulgaria să fie împărţită în două teritorii autonome: Bul- garia Răsăriteană cu centrul la Târnovo şi Bulgaria Apuseană cu centrul la Sofia. Turcia, sprijinind-se pe poziţia Angliei, nu acceptă proiectele Conferinţei, considerându- le inutile. În această situaţie încep tratativele între Rusia şi România de pregătire şi desfăşurare a unui război cu Turcia. La 12 aprilie 1877 ţarul Rusiei Alexandru al II- lea declară oficial război Turciei, iar Adunarea şi Senatul din România votează moţiunile prin care declarau şi ele starea de război cu Imperiul Otoman.

4.Desfăşurarea războiului
a)Luptele pentru Plevna
În perioada de pregătire a războiului strategii au stabilit ca luptele să se desfăşoare pe două fronturi – în Bulgaria şi în Caucaz – cel din Bulgaria având importanţă hotărâtoare. Aşa fiind, guvernul României, condus de I.C. Brătianu a trecut la iniţiative diplomatice. După câteva întrevederi şi negocieri prealabile, prim-ministrul se întâlneşte cu Franz Joseph la Sibiu, în august 1876 şi apoi cu ţarul Alexandru al II-lea şi cu cancelarul Alexandru Gorceakov la Livadia, în septembrie 1876, dar se poartă doar discuţii. Abia pe 4 aprilie 1877 se încheie o Convenţie oficială privind trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul României şi problema independenţei ţării. Imediat se decretează mobilizare generală şi se formează o armată operativă care preia apărarea Dunării pe linia Turnu Severin – Călăraşi. Armatele ruseşti ajung la Dunăre la începutul lunii iunie 1877. La 15 iunie 1877 eliberează oraşul Sviştov. De aici îşi orientează acţiunile în 3 (trei) direcţii: flancul vestic spre Nikopol, flancul estic spre Ruse, iar flancul sudic comandat de generalul Gurko se îndreaptă spre Târnovo. Cheia victoriei era însă preluarea Plevnei, poziţie strategică importantă de unde Osman Paşa controla drumurile Vidin – Târnovo şi Nikopol – Sofia – Constantinopol. Arhiducele Nicolae ajunge la Plevna şi o atacă cu un efectiv militar mic pe care turcii îl resping. În această situaţie ţarul Rusiei acceptă constituirea unui front românesc sub comanda principelui Carol I. În august 1877 Plevna este din nou atacată, dar se reuşeşte să se cucerească numai reduta Griviţa I. Imediat ruşii transferă noi forţe de infanterie şi artilerie şi pregătesc al III-lea asalt asupra Plevnei. În acelaşi timp Osman Paşa îşi fortifică poziţia prin construcţii militare specifice – redute, ziduri, şanţuri etc. – şi aşteaptă ajutoare din Turcia. Ca urmare, comandantul rus hotărăşte să blocheze total legăturile de aprovizionare ale turcilor, să strângă puternic încercuirea şi să asedieze împreună – ruşi şi români – Plevna. Comanda asediului a fost încredinţată generalului Totleben, iar în luptă s-au distins în special talentul militar şi vitejia generalului Skobelev şi al multor ofiţeri ai armatei române, care au înscris pagini strălucitoare în istoria României, la care ne vom referi într-un material mai amplu referitor la „Independenţa României“. Acum, aici subliniem doar că Plevna a capitulat iar comandantul ei, Osman Paşa s-a predat ofiţerilor români, la 28 noiembrie 1877.

b)Luptele pentru Şipka
În situaţia în care Osman Paşa avea mare nevoie de ajutoare ca să apere Plevna, la sud, Suleiman Paşa ocupă Odrinul şi se îndreaptă spre Stara Planina cu scopul de a trece prin Pasul Şipka spre a face joncţiunea cu armatele lui Osman Paşa de la Plevna. Însă, la 19 iulie 1877, întâlneşte armatele ruso-bulgare conduse de generalul Gurko, la Stara Zagora. Aici se dau lupte crâncene în care ruşii şi bulgarii nu reuşesc să-i ţină piept lui Suleiman. Generalul Gurko este nevoit să cedeze şi să se retragă spre Stara Planina, ca să nu i se taie legăturile cu armatele ruso-bulgare din nordul Bulgariei. În această situaţie apărarea trecătorii între Gabrovo şi Kazanlâk, a Pasului Şipka, a devenit o problemă capitală, hotărâtoare pentru soarta războiului. De aceea apărarea acestei zone strategice i-a fost încredinţată generalului Stoletov, care, cu un detaşament de ostaşi viteji ruşi şi bulgari, trebuia să oprească şi să întoarcă armata lui Suleiman Paşa din drumul ei. Astfel se dau lupte deosebit de crâncene pe 9 şi 11 august 1877, când, pentru apărarea poziţiei „Sf. Nicolae“ şi a vârfului muntos „Cuibul vulturului“ („Orlovo gnezdo“), ostaşii ruşi şi bulgari au vărsat „ploaie“ de bolovani şi lemne peste turci, după terminarea muniţiei.

Prin luptă la cuţit, lovind cu baioneta, cu patul puştii sau cu orice altceva, n-au lăsat pe turci să înainteze. Şi când, sleiţi complet de puteri, nu le-a mai rămas nimic altceva decât jertfa supremă, a apărut ajutorul multaşteptat al camarazilor lor dinspre nord. Cu ei, turcii au fost respinşi şi izgoniţi din zonă prin lupte continuate până pe 14 august 1877. Ei, turcii, nu reuşesc să se mai organizeze nici măcar pentru apărarea Odrinului, pe care ruşii îl preiau fără lupte. Cu aceasta, drumul spre Ţarigrad a fost deschis. Ruşii înaintează fără probleme şi ocupă orăşelul San Stefano, aflat la doar 13 km de capitala Turciei. În această situaţie Turcia propune încheierea unui „Tratat de pace“, fapt cu care Rusia a fost de acord.

5.Pacea de la San Stefano
Elaborarea documentelor de stabilire a păcii n-a fost deloc uşoară. Trebuia să se
ţină seama de cel puţin doi factori care nu puteau fi ignoraţi:
1.Interesele Marilor Puteri;
2.Soarta unor naţiuni care au provocat şi au suportat evenimentele istorice desfăşurate.
Ca urmare, Tratatul de pace prevedea:

  • Independenţa României şi Serbiei;
  • Bulgaria devenea mare principat;
  • Autonomia Bosniei şi Herţegovinei;
  • Neutralitatea Dunării;
  • Legătura trupelor ruseşti cu Rusia prin România;
  • Rusia schimbă Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor cu judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad din sudul Basarabiei.

Cu aceste prevederi PACEA de la SAN STEFANO se semnează la 3 MARTIE 1878, dată pe care bulgarii o sărbătoresc ca ZIUA NAŢIONALĂ A BULGARIEI.

prof. Gheorghe RONKOV,

Bucureşti

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here