Despre UNIRE

0
41

1. Istoricul formării Principatelor Române

24 ianuarie este stabilită prin lege ca Ziua UNIRII. Este vorba de „Mica UNIRE“ dintre Ţara Românească şi Moldova. Este însemnată cu roşu în ca- lendar, deci este o zi în care nu se munceşte, ci se sărbătoreşte. La 24 ianuarie 1859 a avut loc un eveniment social, o victorie, pentru care s-au luptat cu dârzenie, au depus multă trudă şi au suportat grele umilinţe stră-strămoşii românilor de astăzi, din vremuri imemoriale până în 1859. Ce, cine cu cine, cum şi de ce s-a făcut această unire?
Răspunsul la această întrebare nu se poate da, dacă nu se apelează – fie şi succint – la câteva informaţii istorice la care Unirea a fost factorul determinant. Ca urmare, cu riscul de a plictisi pe cei cărora nu le place istoria, trebuie să amintim – şi pentru întărirea culturii generale a celor care doresc să o aibă – următoarele:

Se cunoaşte că strămoşii românilor au fost geto-dacii. Istoricii au stabilit că
„geţii“ şi „dacii“ au fost două grupuri de triburi care voreau aceeaşi limbă de origine indo-europeană, dar se diferenţiau teritorial de zona pe care o ocupau de-a lungul Dunării, denumită atunci Danubius. Dacii ocupau partea ei superioară, dinspre izvoare, iar geţii, partea inferioară, spre vărsare, denumită Istru (după Strabon – „Geographia“). Aşa fiind, fiecare grupare de triburi îşi aveau cultura lor materială şi spirituală proprie şi – inerent – vecinii lor, cu care puteau fi în relaţii de prietenie sau de duşmănie. Şi, cum instinctul uman determină pofta de „mai mult“, istoria reţine îndeosebi relaţiile de duşmănie pentru dobândire de teritorii, bogăţii şi – implicit – putere şi prestigiu, ca şi astăzi.

În acest context se menţionează că, încă înainte de Cristos (a.Chr.), anii 82- 44, Burebista, îndemnat de marele preot dac Deceneu, UNIFICĂ triburile geto- dace şi ajunge să conducă cel mai întins stat din „lumea geto-dacă“. După moartea lui statul se destramă în patru, apoi cinci formaţiuni politice conduse de marii preoţi. A trebuit să treacă peste un veac, ca strămoşii românilor, îndeosebi dacii, să-şi revină şi printr-un efort să încerce prin UNIRE să-şi ocupe locul ce li se cuvenea în lume. Aceasta s-a întâmplat datorită iniţiativei lui Decebal, devenit rege între anii 87-106 p.Chr. El reuneşte – UNIFICĂ – formaţiunile tribale neocupate încă de romani, într-un stat puternic, considerat de Nicolae Iorga „Regatul dacilor“ şi mai apoi „Dacia“ de către istorici, cu capitala la Sarmisegetusa. El, Decebal, reuşeşte să devină şi comandantul dacilor, care îndrăzneşte să se bată cu romanii în „Războaiele dacice“ declanşate de Domiţian între anii 87-89 p.Chr. şi apoi de Traian între anii 101-102 p.Chr. Dorinţa, idealul lui era întărirea statului dac şi recunoaşterea dacilor ca neam de sine stătător, independent şi cu demnitate, recunoscute de lumea de atunci. N-a reuşit. Cade ucis în luptă şi romanii îi ocupă teritoriul. Urmează o lungă perioadă de „romanizare a dacilor“ (N. Iorga), timp în care elemente romane pătrund în Dacia tot mai mult şi care, împreună cu factorii sociali: limbă, religie, cultură etc., determină începerea formării unui nou neam, proces continuat de ocuparea Daciei de alte popoare, până la formarea „poporului român“. Acest proces este numit de către istorici „prima asimilare“ a dacilor care durează până spre sfârşitul sec. al III-lea, când începe migraţia popoarelor dinspre Asia, care contribuie la „a doua asimilare a dacilor“, până în sec. al IX-lea.

În această perioadă se menţionează în istorie că are loc şi migraţia slavilor care trec prin Moldova, ajungând în Câmpia Română, ţinut denumit „VLAŞCA“ (Ţara românilor).

Slavii convieţuiesc cu românii din Dacia sute de ani, astfel până la apariţia primelor state medievale numite „ducate“ (ale lui Menumorut, Glad, Gelu) în jurul anului 900 p.Chr. (nu se menţionează etnia primilor doi duci). Despre Gelu se ştie că a fost „un anumit român – blacus“ iar supuşii săi au fost români şi slavi (Blasii et Sclavii). Aceste ducate – state incipiente – au constituit baza pe care s-au format apoi alte forme statale: voievodate, regate, ţări, imperii.

În Dacia medievală din voievodate s-au constituit statele: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, primele două conduse de „domnitori“, care erau vasali ai Imperiului Otoman. Acest lucru nu le era indiferent vecinilor, Marile Puteri: Austria, Rusia şi Prusia, care urmăreau dominaţia lor asupra unor teritorii din Dacia. Pe plan intern valahii şi moldovenii cereau tot mai insistent autonomie şi independenţă.

2.Unirea Principatelor Române

Domnitorii Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir şi alţii care i-au urmat au orientat Ţara Românească şi Moldova spre Austria, respectiv spre Rusia. Imperiul Otoman însă le impune regimul turco-fanariot. În această situaţie, în secolele XVII-XIX au loc numeroase conflicte ruso-austro- otomane în urma cărora – între anii 1698-1848 – poziţia geografică a Principatelor Române suferă schimbări majore, cu ţinuturi cedate, anexate, ocupate, protejate când de un imperiu, când de altul. Totodată pe plan intern au loc dispute politice şi crize economico-sociale grave, care au dus la revolte şi reforme profunde.
În acest context se încadrează:

  • Trecerea Transilvaniei sub Imperiul Habsburgic – 1699;
  • Banatul şi Oltenia trec tot sub Imperiul Habsburgic – 1718;
  • Oltenia este restituită şi realipită Ţării Româneşti – !739;
  • Autonomia Principatelor Române sub protectorat rusesc – 1776;
  • Instaurarea regimului fanariot – 1711-1821;
  • Basarabia este cedată Rusiei – 1812;
  • Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu – 1821;
  • Regulamentele Organice de organizare internă – 1826;
  • Prevederi de „unire“ în Regulamentele Organice – 1831-1832;
  • Mişcări revoluţionare în întreaga Europă – 1848.

După Revoluţia din 1848 au fost numiţi ca domnitori pe 7 ani, Barbu Ştirbei în Ţara Românească şi Grigore Ghica în Moldova. Dar izbucnirea Războiului Crimeii în 1853 între Rusia şi Turcia face ca domnitorii să se refugieze în Austria. Rusia a fost înfrântă şi în Ţările Române turcii numesc „caimacani“ – locţiitori ai domnului. După război, în februarie – martie 1856, are loc la Paris, Congresul Marilor Puteri, la care se iau hotărâri importante pentru Principatele Române, cum sunt:

  • Înlăturarea protectoratului Rusiei şi punerea lor sub protectoratul Marilor Puteri;
  • Garantarea independenţei administrative;
  • Retrocedarea către Moldova a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad din sudul Basarabiei;
  • Convocarea Adunărilor ad-hoc pentru pronunţarea românilor în problema „unirii“.

Rezultatele Adunărilor ad-hoc au fost dezbătute pe larg la Convenţia de la Paris din august 1858, la care s-a ţinut seamă de doleanţele românilor, hotărându-se constituirea Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, sub suzeranitatea otomană şi garanţia Marilor Puteri. În aceste condiţii spre sfârşitul anului 1858 şi începutul anului 1859 are loc campania e pregătire a alegerilor pentru Adunările Elective, care aveau competenţa să propună candidatul la domnie – domnitorul.

Astfel, pe 5 ianuarie 1859 moldovenii îl aleg ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, iar pe 24 ianuarie 1859 vlahii din Ţara Românească îl aleg ca domn tot pe Alexandru Ioan Cuza – deja domn al Moldovei.

Această dublă alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în amebele state româneşti a fost recunoscută de reprezentanţii Puterilor garante: Franţa, Prusia, Anglia, Rusia, Sardinia – în august 1859 – dar numai pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Poarta otomană acceptă acestă stare abia în noiembrie 1861. Ca urmare, în 22 ianuarie 1862 s-a putut forma primul guvern unic, condus de Barbu Catargiu. Acesta a organizat – pe 22 ianuarie 1862 – prima Adunare a Principatelor Unite la care a fost proclamată capitala ţării – oraşul Bucureşti. Barbu Catargiu a fost asasinat, după care a urmat guvernarea cabinetului Nicolae Cretzulescu, apoi a lui Mihail Kogălniceanu.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza n-a putut rezista decât până în 1866, când liberalii conduşi de I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti au organizat – pe 11 februarie 1866 – lovitura de stat prin care domnitorul a fost silit să abdice. Urmează un guvern provizoriu, după care se organizează un plebiscit – în aprilie 1866 – pentru alegerea prinţului Carol de Hohenzolern-Sigmaringen ca domn al Principatelor Unite.

Aşa s-a încheiat MICA UNIRE, care a pus bazele constituirii Principatelor Unite într-un singur stat numit – prin constituţia promulgată la 1 iulie 1866 – ROMÂNIA.

3. Unirea bulgarilor din România

Unirea Principatelor Române, Ţara Românească şi Moldova, sărbătorită de către toţi cetăţenii României este un prilej potrivit de a ne gândi care este locul şi rostul nostru, al bulgarilor ca etnie şi totodată români ca cetăţenie, în România, făurită încet, pas cu pas, cu multă trudă, după îndelungate aşteptări şi anevoioase tratative interne şi internaţionale.Ar fi bine să analizăm profund, realist şi cu mult discernământ care ne este şi care ne va fi soarta, ce aport, contribuţie avem acum şi ce ne aşteaptă în viitor.

În România, după cum se ştie, alături de români există şi un procent destul de mare de alte naţionalităţi. Acestea, printre care şi noi, bulgarii, beneficiază de drepturi şi au obligaţii bine stabilite ca să se poată integra optim în societate. Tocmai de aceste drepturi şi obligaţii trebuie să avem grijă cum le vom folosi ca să ne întărim permanent etnia prin conservarea, dar şi dezvoltarea prin diversificare a valorilor şi trăsăturilor specifice care ne definesc ca bulgari. Suntem cinstiţi, harnici, pricepuţi, talentaţi, gospodari, grădinari vestiţi. Avem cântece şi jocuri frumoase şi vesele, obiceiuri, tradiţii şi port deosebite. Haideţi să le punem în valoare şi mai mult, să oferim societăţii în care trăim ceea ce aşteaptă de la noi, contribuţie la diversificarea vieţii moderne.

În acest sens, pentru elaborarea strategiei, a direcţiilor şi obiectivelor de evoluţie în perspectiva imediată şi de viitor a etniei noastre, trebuie să ţinem seama de câteva elemente esenţiale şi concrete, privind starea reală a bulgarilor în România, ca:

  • numărul redus – de numai 8.025 – de cetăţeni români de etnie bulgară;
  • împrăştierea mare pe tot teritoriul României;
  • legăturile slabe, sporadice şi dezorganizate ale bulgarilor între ei, mai ales a celor din afara Banatului;
  • condiţiile anevoioase de organizare a bulgarilor în structuri sociale oficiale
    –asociaţii, societăţi etc.;
  • posibilităţile reduse – sau chiar inexistente – de sprijinire financiară a activităţilor organizate de organizaţiile existente.

Această situaţie este confirmată, comentată şi reproşată – …cui? – de către mulţi, chiar toţi cei care simt bulgăreşte, care au conştiinţă naţională, dar soluţii de contracarare nu s-au găsit încă. Nu sunt, sau nu se vrea să fie? Ba sunt. Soluţiile – în mare – se încadrează chiar în tema (subiectul) acestui material – UNIREA. Şi, ca să nu căutăm prea mult, ajunge să citim mai cu atenţie ziarul Náša glás nr. 583 şi să analizăm inteligent gândurile şi sentimentele părintelui preot Monsenior Gheorghe Augustinov, exprimate concis, fin şi clar în cuvântarea rostită la „Concertul de cântece şi colinzi de Crăciun“ organizat de Uniunea Bulgară din Banat – România la biserica „Surorile de Notre Dame“ din Timişoara, în care spune:

„Noi, aici în Timişoara, suntem cei mai mulţi, dar şi cei mai risipiţi şi suntem în mare primejdie să ne pierdem“. Şi dă o soluţie răscolitoare sufleteşte: „Ne este drag când vine cineva, cum aţi venit voi, cinstiţi oaspeţi, din satele noastre bulgăreşti, puţin să ne încălziţi, puţin să ne învioraţi şi să ne arătaţi de unde am pornit…“ (în traducere liberă).

Merită comentate aceste cuvinte pentru că ele oglindesc starea bulgărimii la nivel naţional – pe ţară. Suntem mulţi – în realitate –, suntem risipiţi şi suntem în mare pericol să ne pierdem. Ce altă teorie, filozofie complicată ne trebuie. Şi ce soluţie mai bună decât „unirea laolată“, prilej ca bucuria de a ne vizita cu voie bună, de a ne înviora şi de a ne aminti originea, de unde ne tragem, cine suntem şi încotro mergem, să se poată înfăptui. Dar pentru aceasta trebuie să avem o organizare adecvată, o coordonare a acţiunilor etniei corespunzătoare, o deschidere mai largă, care, – toate – nu se pot realiza fără o cooperare colectivă, posibilă doar prin UNIRE.
Pentru împlinirea acestui deziderat, a unirii tuturor bulgarilor din România, milităm noi, cei cărora le pasă de soarta etniei.

Vă rugăm să vă gândiţi, să înţelegeţi şi să acceptaţi ideea unirii. Totodată vă invităm să vă alăturaţi acestui nobil demers, ca împreună să putem realiza ceea ce trebuie. Vă aşteptăm şi vă mulţumim anticipat.

prof. Gheorghe RONKOV,
Bucureşti

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here